miercuri, 27 ianuarie 2010

LIMBAJUL MIMICO-GESTUAL!!STOP DISCRIMINARII!!!!

ALFABETUL SEMNELOR IN SISTEMUL AMERICAN(ASL)

"M-am gandit de ceva vreme la cei care nu aud sau nu vorbesc si prin acest mic articol sper sa nu mai fie asa de discriminati,injurati sau bajocoriti.Am intalnim multi oameni care au astfel de probleme si chiar sunt mai deosebiti fata de noi, care suntem sanatosi si ne batem joc de viata asta.
O sa incerc sa am ambitionez sa invat din limbajul si semnele pe care le folosesc ei,sper ca si voi sa incercati macar asa putin si cand ii vedeti pe strada sa le aratati iubirea si respectul.
Va multumesc din suflet si mai jos aveti toate detaliile necesare sa ii intelegeti mai bine."
CU STIMA SI RESPECT,
BOGDAN GLEVESANU
LIMBAJUL MIMICO-GESTUAL
Introducere
Priviţi în jurul dumneavoastră şi veţi vedea că puteţi să învăţaţi să ascultaţi cu ochii. Puteţi să comunicaţi în foarte multe feluri fără să vă folosiţi vocea. Mişcaţi capul „sus-jos” ceea ce înseamnă “da”. Scuturaţi capul ceea ce înseamnă “nu”. Ridicaţi din umeri şi înseamnă “nu ştiu”.
Uneori, când este foarte important să fie linişte, dar nu puteţi să solicitaţi acest lucru cu voce tare, indicaţi printr-un gest.
Ce faceţi dacă nu puteţi să-i răspundeţi cuiva cu voce tare la o întrebare, spre exemplu, “Unde este…?”. Indicaţi direcţia cu degetul sau cu capul. Uneori indicăm cu mâna şi în timp ce vorbim: “Este acolo!”.
Expresia facială este o altă modalitate de a comunica. Gândiţi-vă cât de multe se pot exprima prin intermediul expresiilor faciale. Un zâmbet, o încruntare, fiecare spune altceva.
Folosim gesturi şi expresii faciale zilnic, uneori separat, alteori împreună cu vorbirea, pentru a împărtăşi idei şi sentimente şi pentru a comunica. Dar, de cele mai multe ori, de bază sunt cuvintele.
Reguli pentru folosirea limbajul dactil românesc:
Ţineţi mâna la nivelul umărului.
Ţineţi mâna cu palma înspre exterior.
Faceţi literele cu grijă.
Nu mişcaţi mâna când vă pregătiţi pentru poziţia următoare. Vă puteţi ajuta plasând arătătorul celeilalte mâini pe încheietura mâinii cu care gesticulaţi.
Executaţi fiecare literă în acelaşi loc. Nu vă deplasaţi mâna spre dreapta pentru fiecare literă. Dacă dactilaţi un cuvânt ce conţine o literă dublă cum ar fi de exemplu “înnoptat”, sau “alee” faceţi a doua literă puţin mai la dreapta.
Cum puteţi ajuta o persoană surdă să vadă ceea ce-i spuneţi?
Fiţi siguri că faţa şi buzele vă sunt luminate bine.
Asiguraţi-vă că persoana deficientă de auz se uită la dumneavoastră.
Fiţi siguri că nu vă acoperiţi gura cu mâinile.
Vorbiţi natural, nu exageraţi mişcările gurii, nu vorbiţi prea încet sau prea tare.
Folosiţi gesturi şi expresii faciale.
Dacă ştiţi câteva semne, folosiţi-le.
Fiţi calmi.
Fiţi dumneavoastră înşivă.
Limbajul mimico-gestual
În ultima vreme s-a acordat o atenţie mai mare gesturilor în procesul de invăţămant special, întrucât folosirea numai a limbajului oral s-a dovedit a fi insuficientă, mai ales în primii ani de instruire a copilului surd. Nu credem că mai este cazul să subliniem marea importanţă a “băii de limbaj” pentru dezvoltarea psihică a copilului preşcolar. Unele cercetări evidenţiază faptul că în cazul în care copiii surzi sunt lipsiţi de timpuriu de “baia de limbaj” gestual în primii ani de viaţă, ei nu pot să-şi dezvolte în mod sistematic un limbaj care să le permită o bună dezvoltare a funcţiilor de cunoaştere şi comunicare.
Din unele cercetări rezultă că stadiile de achiziţie ale limbajului gestual sunt aproximativ aceleaşi ca şi stadiile achiziţiei limbajului oral. Prin urmare, copilul surd îşi dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi perioadă optimă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. Desigur, condiţia esenţială a acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un instrument adecvat. Deoarece până în jurul vârstei de patru ani este ineficientă folosirea limbajului verbal cu copilul surd, acesta este în pericol să devină şi un handicapat socio-cultural şi intelectual , dacă cei din jurul său (părinţi, rude apropiate etc.) nu folosesc un mijloc de comunicare cu el. Iar mijlocul cel mai util este limbajul gestual. Se recomandă, deci, ca părinţii auzitori să adopte modalitatea de comunicare gestuală cu copiii lor surzi, cel puţin în primii ani de viaţă, pentru a-i scoate din izolarea comunicativă în care trăiesc. Refuzând această soluţie, mai ales din dorinţa de a nu scoate în evidenţă că au un copil surd, aceşti părinţi pot să antreneze la copilul lor carenţe mult mai grave decât însăşi surditatea.
Până la intrarea copilului surd într-o unitate de instruire prevăzută cu personal de înaltă calificare pentru recuperarea complexă a auzului şi limbajului în perspectiva integrării sociale şi profesionale, copilul surd are nevoie de comunicare prin limbaj gestual. Acesta, folosit in mod raţional, permite copilului să cunoască mediul înconjurător şi, în acelaşi timp, să-şi exprime dorinţe, gânduri, opinii. Mai târziu, aceste achiziţii gestuale vor contribui la fertilizarea învăţării limbajului oral. Mai mult, fiind familiarizaţi cu deficienţa lor, aceşti surzi vor accepta de timpuriu şi vor pune mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială, vor avea deprinderi superioare de scriere şi de citire şi o labiolectură mai bună. S-a constatat, în practica şcolară, că, copiii surzi proveniţi din familii de surzi au un bagaj mai bogat de cunoştinţe şi un limbaj mai dezvoltat în comparaţie cu copiii surzi din familii de auzitori.
Experienţa ne arată că, cu tot efortul factorilor educaţionali de a-l învăţa pe copilul sau adultul surd să articuleze corect, aceasta nu se realizează decât in mică măsură. De aceea surdul nu poate fi înţeles decât de persoanele cu care vine în contact mai des; comunicarea dintre auzitori şi surzi fiind greoaie, adesea dificilă, nedepăşind frazele convenţionale. De aici ne putem explica de ce majoritatea surzilor au o motivaţie scăzută pentru vorbirea orală, folosesc tot mai rar vorbirea articulată după ce intră în viaţa productivă în favoarea utilizării limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale.
Din dorinţa de a spori numărul de gesturi, unii “binevoitori” au introdus numeroase gesturi artificiale, create de ei, forţându-i pe surzi să le accepte şi să le folosească. Desigur, acest lucru este profund dăunător şi nu face nici un serviciu colectivităţii de surzi în direcţia sporirii posibilităţilor de comunicare.
Limbajul mimico-gestual poate fi definit, după W. Welther, ca o formă specifică de comunicare interumană, prin intermediul unui sistem de gesturi asociate cu reacţii mimice şi pantomimice, folosite între parteneri şi recepţionate cu ajutorul văzului.
Într-adevăr, între limbajul verbal şi cel gestual există unele asemănări, dar şi diferenţe fundamentale, acestea datorându-se, în special, direcţiilor auditive şi, respectiv, vizuale în care au evoluat cele două forme de limbaj. Se apreciază că, in general, limbajul mimico-gestual nu are ceva analog părţilor de vorbire, nu are mijloace de marcare gramaticală a acestora. Se poate realiza doar o clasificare lexicală a gesturilor, după sensul celor exprimate. Totuşi, limbajul mimico-gestual trebuie privit ca un limbaj adevărat, având majoritatea trăsăturilor lui esenţiale; astfel el indeplineşte funcţia generală de comunicare între indivizii unei colectivităţi, având un caracter social; operează cu noţiuni (deşi cu un nivel de generalitate mai redus), fiind un instrument al gândirii. Unele cercetări au evidenţiat faptul că ambele forme de limbaj folosesc strategii asemănătoare de codificare şi decodificare a propoziţiilor, de interpretare a sensului.
Cele mai multe cercetări comparative au evidenţiat mai ales insuficienţele limbajului gestual, omiţând tocmai faptul esenţial că ambele forme de limbaj s-au dezvoltat în direcţii diferite, iar limbajul gestual are numeroase caracteristici vizuale, el se adresează ochiului nu urechii. Evidenţiem, mai jos, câteva din cele mai frapante opoziţii între cele două forme de limbaj reliefate de B. T. Tervoort:
limbajul verbal are un înalt grad de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care îl denumeşte, gestul, însă, este strâns legat de concret;
comunicarea prin gesturi este faţă în faţă, perceptându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice. În consecinţă, gesticulaţia are o mai mare libertate de exprimare, fiind mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată;
în condiţii nefavorabile comunicării vizuale (timp de noapte, emiţătorul aflat la distanţă mare sau în contralumină), nu se poate realiza dialogul gestual, în timp ce comunicarea verbală se poate desfăşura nestingherită;
acelaşi volum de informaţie poate fi vehiculat în aproximativ acelaşi volum de timp conversaţional, cu ambele forme de limbaj. Totuşi execuţia gesturilor necesită, în medie, mai mult timp decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor.
de obicei sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte pentru exprimarea aceluiaşi conţinut. Aceasta nu înseamnă că propoziţia gesticulată este abreviată; prin un singur gest se poate exprima una sau mai multe noţiuni. Reprezentările la care dau naştere aceste gesturi nediferenţiate pot să creeze confuzii în mintea celui care caută să le interpreteze. Acest lucru nu se întâmplă, sensul acestor noţiuni putându-se deduce clar şi diferenţiat din contextul în care sunt utilizate.
Literatura de specialitate ne-a relevat că
vocabularul unei limbi dezvoltate cuprinde sute de mii de unităţi lexicale, iar cel mai dezvoltat limbaj gestual nu depăşeşte 7000 de unităţi gestuale. Rezultă că limbajul gesturilor este de 75-100 de ori mai sărac decât limbajul verbal. De exemplu, pentru cele 56568 de cuvinte din “Dicţionarul limbii române moderne” s-a constatat că există 2250 de gesturi corespunzătoare. De asemenea, cercetarea comparativă a gesturilor a găsit cca. 9000 de gesturi comune mai multor limbaje naţionale gestuale, ceea ce conferă acestui limbaj o universalitate relativă, care n-a putut fi depăşită până acum de nici o limbă.
Valoarea şi eficienţa comunicativă a gesturilor
poate să crească atunci când surdul demutizat şi instruit foloseşte limbajul verbal, putând opera şi cu noţiuni abstracte, care-l ajută să urmeze studii medii sau superioare, alături de cei cu auzul normal.
Prin însăşi natura lor, gesturile nu pot exprima situaţii complexe sau abstracţiuni, recurgându-se pentru această sferă de noţiuni la procedee figurative. Mişcarea pe care o efectuează un gest (lentă, rapidă, repetată), aşezarea în spaţiu sau direcţia gestului sunt forme analoge pentru precizarea sensului comunicării gestuale.
Ca orice limbaj, şi mimico-gesticulaţia manifestă o evoluţie a gesturilor în cursul timpului, în funcţie de mediu, regiune, de gradul instruirii celor ce utilizează gesturile. Pufan afirmă că la baza schimbării conţinutului şi abandonării gesturilor stau de obicei motive sociale. Schimbarea tradiţiilor, a obiceiurilor, creşterea nivelului de instruire a surzilor, urbanizarea, progresele ştiinţei şi tehnicii, etc. determină modificări în aspectul şi semnificaţia gesturilor. Acestea devin mai “convenţionalizate” şi, totodată, mai puţin evidente în comunicarea dintre surzi prin executarea lor tot mai fină, mai economică şi nuanţată.
Întrucât gesturile nu pot fi folosite decât intre surzi sau între persoane care au acelaşi cod de comunicare, considerăm că este util ca tot mai multe persoane să cunoască acest cod.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu